Atunci cand nu mai esti in control al emotiilor tale
Tot in 2015, cam in perioada cu burnoutul, am avut si un accident de masina, intr-un taxi in drum spre casa, de la munca. Ironic, nu? Eu acum cred ca era un semn sa ma mai opresc putin. Ramane un moment de referinta pentru ca, mai mult decat fizic, m-a marcat psihic si a marcat si inceputul unei perioade cu atacuri de panica in fiecare zi, nopti intregi nedormite si anxietate in masina timp de cateva luni. Ba nu, de fapt, anxietatea in masina am avut-o ani de zile dupa. Singurul moment in care mai suportam viteza peste 100km/h fara sa am atac de panica era daca eu conduceam. Doar asa ma simteam in control. Imi amintesc ca am plecat vara aia cu ai mei in concediu si intr-o curba in care aveam impresia ca taica-miu conduce cu viteza, am apucat de volan, in dreapta fiind, ceea ce nu se face niciodata. Si apoi am izbucnit in plans, intr-un atac de panica din care m-am linistit doar cand a oprit masina pe marginea drumului. Nu intelegea ce se intampla cu mine si unde e persoana aia careia ii plac masinile si viteza. Si nici eu nu intelegeam mare lucru din ce mi se intampla.
Si apoi, la scurt timp dupa, culmea, atunci cand ma hotarasem sa fac niste schimbari in programul de munca si lifestyle-ul meu, au inceput starile de rau. Nici acum nu pot sa le explic in cuvinte, desi mi-au acoperit atat de multe zile si ani intregi. Vertij amestecat cu ceea ce parea o brahicardie, stare de oboseala amestecata cu o sarma care ma strangea cand de stomac, cand de gat. Cateodata simteam ca lesin, ca mor…fara sa ma doara nimic. Simteam pur si simplu ca se scurge viata din mine. Prima data cand mi s-a facut atat de rau eram cu niste prieteni si m-am panicat atat de tare, incat m-am dus la urgente. EKG normal, analize normale. Mi-au spus ca am avut, cel mai probabil, un atac de panica. Dar mi se parea absurd. Stiam atacurile de panica si nu erau niciodata asa, cu rau fizic.
Luni intregi am incercat sa imi analizez fiecare simptom. Le notam pe foaie ca sa analizez un pattern. Am mers la toti medicii (generalist, endocrinolog, cardiolog, etc) si toti imi spuneau ca sunt perfect sanatoasa. Imi dadeau doar magneziu si D3. Si refuzam in continuare sa cred ca e doar in mintea mea. Si eram atat de obosita sa-mi tot fie rau. Tot ce-mi doream era sa ma duc intr-o zi la un doctor sa-mi spuna ca e ceva tratabil, sa-mi dea un tratament si apoi sa-mi treaca. Sa dorm linistita, sa respir normal.
Am inceput sa renunt la multe lucruri care imi placeau si, bineinteles ca nu incercam niciodata nimic nou, nestiind cum voi reactiona in aceasta perioada in care ma simteam rau de la orice. Am renuntat chiar si la mancarea picanta pentru ca simteam ca ma agita, sau la alcool, ca poate ma duce intr-o zona in care nu mai pot fi in control. Desi nu mai eram oricum in control. Nu mai luam eu decizii. Ci anxietatea, fricile, gandurile negative. Am renuntat o perioada si la a calatori cu avionul ca ma simteam rau, nu mai ieseam in locuri cu multi oameni pentru ca ma agitau.
Daca ar fi sa rezum toata povestea asta de mai sus, simteam cum cineva imi controleaza viata, iar eu nu puteam sa fac nimic sa schimb asta.
Atunci cand nu te mai recunosti
In toata starea asta, cu anxietate, frica de orice e necunoscut si stat la munca pana tarziu in noapte, nu-mi pasa foarte tare ce mancam. N-aveam timp de grija asta, asa ca mancam ce apucam. Si m-am trezit undeva spre finalul aceluiasi an fatidic 2015 ca am ajuns la aproape 90kg, asa cum nu avusesem in toata viata mea. Grasa ma simtisem toata viata, dar acum era peste puterile mele sa inteleg cum am putut lasa sa ajung aici. Si nu numai ca ma simteam greoaie si fara vlaga, dar ma si uram ca sunt asa. Ma imbracam doar in haine negre si evitam sa ma uit in vreo oglinda sau sa ma afisez in vreo poza. Poate ca nici nu aratam atat de rau, dar in capul meu, eram hidoasa.
Prietenul meu de atunci ma vedea doar cate jumatate de ora pe zi, acasa, cand eram prea obosita sa fiu dragastoasa sau sa-i povestesc ce am facut in ziua aia. Voiam doar sa ma cocolosesc in pat si sa dorm. A incercat de cateva ori sa-mi explice frumos, fara sa ma raneasca, ca nu mai am grija de mine, ca nu mai am grija de noi, ca vrea sa ma ajute, ca sa facem impreuna ceva. Ii dadeam dreptate, dar chiar nu ma puteam mobiliza sa schimb ceva. Voiam doar sa ma lase in pace, sa dorm, sa nu ma mai gandesc la nimic. In acelasi timp, de fiecare data cand imi spunea asta, realizam ca-l pierd cate putin si iarasi se activa anxietatea.
Parea ca n-am nicio sansa…
