Am momente, multe,  in care am senzatia ca oamenii, cand ma cunosc pentru prima data asa cum sunt acum, isi imagineaza doar ca am avut o viata usoara si ca mi s-au dat lucruri de-a gata si de-asta am reusit sa cunosc sentimentul de fericire. Apoi mai sunt oamenii care cred ca-mi pasa doar de mine pentru ca iau decizii pentru mine, oameni care cred ca sunt egoista cand ii las pe cei din jur sa fie fix cum isi doresc si imi vad de ale mele, oameni care cred despre mine ca sunt pretentioasa in ceea ce priveste persoanele cu care imi petrec timpul si viata, doar pentru ca aleg sa nu mai stau in medii toxice care nu imi fac bine. Si ca…eu sunt fericita de la natura.

Si scriu acest articol pentru ei, sa le povestesc putin de unde am plecat in calatoria spre varianta asta a mea, care, momentan, e cea mai buna si cea mai fericita versiune. Si il scriu ca exemplu ca se poate, din oricare punct intunecos in care esti si pare ca nu ai cale de scapare. Sau poate ca il scriu pentru mine, sa nu uit de unde vin, cat am muncit si sa nu uit sa multumesc pentru locul in care am ajuns.

Cand n-ai destui bani sa activezi spiritul liber care tipa in tine 

Sau asta imi ziceam atunci cand toti porii imi spuneau sa plec sa vad lumea asta. Eram studenta, mancam pate pe paine si dulciuri la un leu, la un moment dat am dormit chiar o perioada mare si cu o prietena intr-un pat de camin. Pat de o persoana, intr-o camera cu alte 3 fete. Dar eu voiam sa calatoresc. Si atunci cand s-a ivit ocazia sa plec cu Work & Travel in ceea ce fusese visul meu de cand aveam aproximativ 5 ani, in Statele Unite ale Americii, multe solutii nu aveam. Si nici ai mei nu aveau, in ciuda faptului ca si-ar fi dorit sa fi putut sa ma ajute cu asta. Asa ca am venit cu solutii. Asa am fost dintotdeauna, ce-i drept, am cautat variante sa fac ceva posibil, indiferent de situatie. Mi-am facut credit la banca special pentru Work & Travel, cu o dobanda extraordinar de mare. Ce conta? Urma sa imi indeplinesc visul.

Si am fost si am muncit in America de absolut toti banii, cate 12-14 ore pe zi, doar ca sa aduc banii inapoi. Am muncit pana in punctul in care am ajuns la spital cu ambulanta, ca supervizorul tau, un american de 19 ani, nu te asculta cand ii zici ca iti este rau si nu mai poti lucra. Si stiti ce? N-as schimba absolut nimic la povestea asta pentru ca…eu, prin propriile puteri si ambitie, am reusit sa ajung acolo unde neam de neamul meu nu ajunsese pana in acel moment. Am vazut locuri care mi-au umplut inima de fericire, locuri care mi-au deschis sufletul si la sfarsitul verii, m-am intors cu fix 50 USD, pe care imi amintesc si acum ca i-am dat pe o pereche de blugi si o bluza cu care m-am imbracat in prima zi de facultate. Si cand m-am intors, nu aveam job, nu aveam unde sa stau si cu toate hainele prin vecini, fara bani si la momentul ala, fara iubitul cu care eram cand plecasem in America. Au urmat cei mai grei ani de pana atunci si cred ca procesul meu de maturizare a atins in perioada aia cote foarte intense. Cele mai multe nopti nedormite, cel mai mare sentiment de singuratate, cel mai adanc sentiment de nesiguranta, cele mai multe lacrimi.

Cand ajungi la burnout si esti trimisa in concediu

De la momentul America si pana acum au fost cateva joburi prin care am trecut. Toate pareau sa aiba un singur fir rosu. Eu muncind continuu, tragand in stanga si in dreapta, invatand pe apucate si tot ce mi se dadea sa invat, furand meserie pe alocuri si incercand sa excelez in ceva. Pana sa ajung in locul in care chiar imi placea ce faceam a fost cale si munca lunga. Am inghitit multe de la multi oameni doar ca sa cresc si sa demonstrez ca sunt buna in ceea ce fac. Si, undeva in 2015, eram in locul in care muncesc si acum, doar ca aveam alta perspectiva. In acel an de gratie, am uitat de mine si m-am pierdut cu totul in munca. Eram conectata cu mintea (si nu numai) la munca, de cand deschideam ochii si pana tarziu in noapte. Nimic nu ma mai facea sa zambesc, nici iubitul de acasa, nici iesirile (rare) cu prietenii, nici macar banii sau recunoasterea de la munca. Si stii ca e burnout cand te suna un client, un furnizor si iti scrie si un sef ca ai 10 urgente, dar tu pur si simplu nu poti nici macar sa scrii un mail. Nu mai poti. Nu mai stii cum. Stai de 10 minute in fata laptopului si nu poti. Si desi ai o mie de lucruri de facut, n-ai terminat nici unul dintre ele. Si totusi, nu poti sa zici nimic, ca nu ai energie. Si esti intrebata cand iti iei concediu, ca poate ar trebui. Cand toata lumea stie ca nu mai poti, dar tu nu vrei sa accepti. Si tu n-ai puterea sa zici decat: N-am nici un plan sa plec nicaieri, de ce sa-mi iau concediu?