Despre obiceiurile pe care le am adoptat in ultimii ani in stilul meu de viata am mai scris aici, insa in ultima perioada m-am gandit mult la cum erau lucrurile inainte sa traiesc asa frumos si sanatos si cat de normal mi se pare acum sa fac lucrurile intr-un fel. Si sa ne intelegem, sunt perfect ancorata in prezentul meu, insa mi se pare important sa nu uitam de punctul A din care am plecat, ca sa apreciem mai mult punctul B in care ajungem. Si punctul B e pur si simplu minunat, la atatia ani dupa.
Gandurile astea au pornit de la diverse discutii in care oamenii imi spuneau ca “ei nu pot, oricat s-ar chinui” sau ca “ei n-ar putea sa nu mai manance anumite lucruri” sau ca “n-ar putea sa fie atat de disciplinati”. Sau… dintre preferatele mele ”de ce sa se mai chinui si cu asta, cand viata e destul de complicate deja?” si “nu esti nefericita cu atatea lucruri de la care te abtii?”
Cand, de fapt, tot incerc sa explic ca aceasta chinuiala e doar la inceput, ca in orice lucru care ne scoate din zona de comfort, dar odata ce faci ca lucrurile sa fie sustenabile pentru tine, devin parte din tine si nu mai reprezinta niciun efort. Dimpotriva, cum ziceam mai sus, aproape ca nici nu-ti mai amintesti sa le fi facut altfel vreodata.
Am pus niste before & after-uri, pentru a descrie cum a fost si cum poate ajung sa fie.
- Inainte – miscare din cand in cand + lene
Da, da, mi-era lene. Cand era vorba despre miscare, eram cumva fortata sa o fac si trageam tare de mine sa ma apuc. Si nu-mi facea deloc placere. Toata viata am fost constienta de important sportului, dar in momentul in care ajunsesem in cele mai nesanatoase forme ale mele, cred ca chiar 1 an de cand nu mai facusem nici un fel de miscare in mod sustinut.
Dupa – nu exista saptamana in care sa nu am cel putin un antrenament.
De orice fel, in orice fel de conditii. Aceste scuze ca “eram in vacanta”, “am fost plecata”, “am avut mult de treaba”, s-a transformat usor-usor in “simt nevoia sa fac miscare” “am stat prea mult in ultimele zile” sau “plec in vacanta, sa mi iau si adidasii de alergare!”
- Inainte – 1.5 pachete de tigari pe zi
Da, 1 PACHET JUMATATE PE ZI! La un moment dat, aveam seri cand ajungeam acasa si mi-era rau de cat de mult fumasem, nu mai aveam chef de nimic si ma puneam in pat. Si desigur, nu puteam sa ma bag la somn daca nu stiam ca am cel putin 1 tigara pentru a doua zi de dimineata.
Dupa – nu ma identific ca fiind o fosta fumatoare, cateodata uit ca am fumat vreodata.
In toata povestea asta, lasatul de fumat a venit atat de natural, incat am stat vreo 2 saptamani cu pachetul in buzunar pana cand sa-l dau cuiva sa fumeze. Nu m-as apuca de fumat din nou pentru nimic in lume.
- Inainte – mananc ca toata lumea, indiferent ca imi face rau, ma ingrasa sau nu face parte din dieta mea. E rusinos sa refuzi si e pacat sa nu mananci cand ti se ofera!
Si asta inseamna la acel moment dulciuri la orice petrecere, zi de nastere, mancat extrem de mult la sarbatori in familie, mancat toate meniurile la nunti, mancat peste masura in vacante, etc. Asa e normal, nu?
Dupa – am un normal care e doar al meu. Si asta e ok!
Pentru mine e normal sa nu gust dulciurile aduse de colegi la munca, pentru ca nu mai mananc zahar procesat. E normal sa mananc doar ce-mi place, cat imi place si ce imi face bine, indiferent cine ma serveste sau la cine sunt acasa, ce sarbatoare e sau cine se supara.
As mai adauga aici si ca mi se pare normal ca, dat fiind ca eu mananc diferit, sa ma ocup sa-mi fie bine si sa nu mor de foame, nu sa am asteptarea ca oamenii sa se dea de 3 ori peste cap ca sa am ce manca.
- Inainte– mix de diverse tipuri de alcool, mult, si cu diverse sucuri.
Da, petreceam mult si nu concepeam sa merg la o petrecere fara sa mixez ceva bauturi alcoolice grele cu sucuri care aveam la un moment dat sa aflu ca era pline de zahar si calorii. Unde arm ai fi distractia fara ele, nu?
Dupa – poate un vin rosu, la o ocazie, rar
Poate ca sunt norocoasa ca ma pot distra la fel de bine si fara sa beau alcool. Sau poate ca ma simt mult mai bine doar hidratata, band multa apa. Nu zic ca poate toata lumea, zic doar ca se poate. Plus ca e bine sa ma ai in preajma, cineva trebuie sa duca pe toata lumea acasa, nu?
Pentru ca asa cand ajunge un stil de viata: e despre cum esti tu si cum iti alegi sa-ti petreci zilele. Nu e o serie de reguli, nu e un job, nu e o competitie cu nimeni decat cu tine insuti. E parte din tine si asta te face cu atat mai special! Pe alocuri ciudat! Dar cu siguranta fericit, ca sa raspund si la intrebarea din titlu.
