Dupa un weekend intens in Vama Veche in care mi-am amintit de sporturile copilariei, dar si de faptul ca am facut 9 ani de handbal, m-am decis sa scriu despre cum m-a influentat pe mine practicarea unui sport inca de atunci, de când eram copil. Si de data aceasta nu ma adresez voua, adulti cu toata informatia si puterea de decizie asupra sanatatii voastre, ci voua, adulti care pot indruma copiii catre o dezvoltare frumoasa,  atat fizic cat si mental. Sport inseamna educatie, si cu cat il introducem in viata noastra mai devreme,  cu atat dezvoltarea este mai armonioasa.

1. Mi-a deschis mintea. In multe feluri. M-a invatat despre emotie, dezinhibitie,  socializare si adaptare, prin simpla lui prezenta in viata mea. Si m-a invatat lucruri despre viata si cum este ea,  mai mult decat ma invata la momentul respectiv orice materie pe care o faceam la liceu. Si dadusem la un liceu bun, pentru ca, dupa vorbele alor mei, sportul putea disparea din viata mea oricand si  trebuie s[ fiu scolita. Aveau dreptate. Dar cele de mai sus nu le inveti din carti, ci din teren, din vestiare. Si le exersezi in cantonamente si in turele pe stadioane.

2. M-a invatat foarte multe despre mine. Despre corpul si mintea mea, dar mai ales,  despre limitele mele, pe care ma fortam constant sa le dobor. E un fel de dezvoltare personala,  poate mai buna decat unele pe care platim bani buni. E provocare si e auto-educatie.

3. M-a invatat, pentru prima data, despre munca. Daca vrei sa faci performanta,  trebuie sa muncesti, sa transpiri. Ca nu o sa vina nimic de la sine si nici n-o sa iti ridice nimeni statuie daca muncesti din greu. Trebuie sa o faci pentru tine, pentru satisfactia de după tot efortul, care face sa merite cu varf si indesat. Și cand ajungi adult,  iti dai seama ca tot despre asta este vorba cand discutam despre munca.

4. M-a invatat despre disciplina, lucrul in echipa si respect. Chiar dacă atunci trezitul la 5 dimineata, antrenamentele, plus mersul la scoala plusat de inca un antrenament, plus teme,  mi se pareau un calvar. Iar faptul ca eram capitan de echipa mi se părea atunci o joaca – ma bucuram ca merg la centrul terenului,  sa dau noroc cu arbitrii și să hotarasc dacă vreau mingea sau terenul. Dar era mai mult de atat. Toate astea au format omul care sunt astazi,  saritor si perfect adaptabil la lucru in echipă,  care trage tare si respecta munca altora “pe teren”.

5. M-a ajutat sa adun povești. Doamne,  cate povesti, cate stari,  cate impliniri si dejamagiri iei din sport. De la povestile din cantonamente,  cele din timpul meciurilor,  la accidentari si barfe din breasla,  pana la povestile de la distractii, majorate (ulterior) si prietenii. Si atunci cand sportul dispare din viata ta,  povestile nu ti le poate lua nimeni.

M-am lasat de atatia ani de handbal, insa imi amintesc ca, pentru mine, acest sport insemna totul la momentul respectiv. Am plans o saptamana cand m-am accidentat la genunchi si am stat 6 luni pe tusa. Și nu pentru ca ma durea, ci pentru ca nu-mi mai putea ajuta echipa.

Eu am fost totusi un copil care a urmarit sa faca sport, fara munca de convingere.  Dupa ce incercasem mai multe sporturi, m-am dus pe ascuns la preselectiile pentru echipa de handbal. Eram vreo 60 de fete care nu stiam decat ca e un sport cu mingea si mingea trebuie sa intre in poarta. Printre alte lucruri, antrenoarea ne-a întrebat dacă e cineva stângaci. Din cele 60 de fete, doar eu am ridicat usor mana stanga. A venit langa mine si mi-a zis: “tu o sa faci performanta”. Iar eu m-am dus acasa si le- am zis alor mei: “eu de maine ma fac handbalista”. Si au urmat cei 9 ani frumosi de performanta.

Scriu acest articol pentru ca vad din ce in ce mai multi copii care trebuie impinsi de la spate sa fie activi. Sfatuiti-i și spuneti-le povesti frumoase pe care sa le creadă și pe care sa și le dorească. Aratati-le partea frumoasa și mai ales, nu le opriti elanul, atunci cand il au. Lasati-i sa incerce de toate,  pana se opresc la ceva.

Hai sa lasam copiii sa invete din sport!