“Scriu articolul asta intr-o duminica seara, si pentru prima data in multa vreme, il scriu dintr-o dorinta de a scrie, de a-mi exprima frustrarile legate de tot de ce mi se intampla in ultima perioada. Mi-a fost rau toata ziua, de la Dumnezeu stie ce ganduri sau framantari, poate e de la anxietate, poate ca-mi lipsesc niste lucruri din alimentatie si n-am descoperit inca ce. Tot astazi m-am hotarat sa ies de pe keto pentru ca, de data asta, nu functioneaza. Dupa 6 saptamani nu numai ca nu am slabit sau nu m-am adaptat, dar chiar m-am ingrasat si nu am ajuns in acel loc frumos, in acea stare de bine, pe care stiu ca o poti avea in keto, chiar daca am tinut-o super corect. Am aflat si de ce. M-am hotarat sa revin la un regim normal de alimentatie pentru ca, doar cateodata, nu este de ajuns sa faci lucrurile FIX cum trebuie. Ceva se intampla si lucrurile insista sa devina si mai grele. E un subiect tabu, dar as vrea sa vorbim despre hormoni.

Pe fondul unor delegrari ale ciclului menstrual, dar si pentru ca incepusem sa ma ingras intr-un mod subit si de neinteles,  mai ales in zona abdominala, la care s-au adaugat stari fara de vlaga, rau dupa antrenamente, stari depresive, nervozitate, etc, am hotarat sa fac niste investigatii. Am aflat ca, de ceva vreme, organismul meu produce o cantitate foarte mica de progesteron, spre deloc, lipsa care a dus la toate lucrurile de mai sus. Aparent, acest hormon este destul de important in functionarea normala si productiva a organismului. Si o sa va povestesc cum, desi am primit raspuns pentru toate starile pe care nu le intelesesem pana in acel moment, aceasta veste m-a dat peste cap. Si mi-a dat sentimente pe care le lasasem undeva in trecut: frustrare, oftica, neputinta, lipsa de control. Pentru ca da, te oftici cand faci toate lucrurile cum trebuie, ai cel mai sanatos si activ stil de viata pe care l-ai adoptat pas cu pas, si totusi, ceva se intampla in corpul tau, ceva total necontrolabil de tine, care iti da metabolismul peste cap si iti pune bete in roate. Ma simt nedreptatita si cred ca….cel mai probabil, sunt de vina si hormonii. Sau lipsa lor. Aparent, fara acest progesteron, estrogenul isi face de cap si iti da tot felul de stari.

E o stare ciudata. E ca atunci cand construiesti doua zile la un castel de nisip, care iti iese perfect, ca apoi sa vina un val sa ti-l darame intr-o secunda. Nu ca as fi construit vreodata, dar ma simt ca si cum am lucrat la o constructie din multe piese de domino, care trebuie asezate foarte atent si foarte exact una langa cealalta, ca sa fie eficient. Si apoi a venit cineva si a pornit constructia fara sa pot sa o mai opresc. Chiar daca am trecut printr-o mie de stari si de situatii in procesul asta de slabire, de la cele mai mici frustrari la cele mai mari realizari si bucurii, nu credeam ca pot fi atat de jos ca stare, ca moral. Imi vine sa sparg usi, sa ridic saci  de beton si sa arunc cu ei de pamant, sa tip cat ma tin plamanii. Dar mai ales, pentru prima data, m-am gandit chiar ca e totul in van.

Din nou, nu stiu daca sunt de vina transformarile hormonale sau procesele hormonale care se intampla sau nu la mine in corp, dar este cea mai grea perioada prin care trec de cand m-am apucat de acest demers. Si ciudat e ca nu vreau sa ma plang si nici sa-mi gasesc scuze pentru care poate nu mai sunt un exemplu pentru multi dintre cei care ma urmaresc. Poate ca, intr-un fel, inca incerc sa inteleg stiintific grasimea care s-a adunat intr-o singura luna imprejurul zonei abdominale. Da, aia pe care ma chinui sa o dau jos de 3 ani. Poate ca inca imi caut raspunsurile si puterea de a accepta ceva ce nu pot controla. Sau poate ca mi-am promis ca nu voi mai permite niciodata sa ma mai intorc la anumite forme pe care voiam sa mi le amintesc doar din poze, iar acum imi incalc promisiunea fara sa am prea multe de zis.

Insa, de fapt, scriu acest articol ca sa se inteleaga ca lupta individuala pe care o ducem cu noi insine, aceasta lupta continua, diferita, personalizata, cu corpul, cu mintea, cu fiecare lucru mic care ni se intampla, cu fiecare greutate, cu fiecare kilogram, este REALA.

Si tot eu, cu pozitivismul ala, acum putin suprimat de ganduri si senzatii noi aparute in corp, am decis ca asta nu va fi decat o poveste super puternica pe care o voi spune pe blog, atunci cand va fi despre “am reusit, in ciuda faptului ca”. Nu e ceva ce n-am mai facut, ca proces, doar ca, momentan, inca am dificultate in a ma reseta si a o lua de la capat. Mi-a amintit cineva astazi ca “nu ne-am mai bucura de lucrurile misto, daca n-ar fi si perioade din-astea”. Eu ma bucur chiar si fara, dar cateodata, poate de prea multe ori, universul isi face turele de rutina cu toata lumea, ca nu se stie cand mai uitam.

Ma mai bucur si ca am scris in seara asta. M-a ajutat ca le-am scris la cald. Mi s-a spus ca scriu mai bine atunci cand sunt suparata. Ca majoritatea scriitorilor mari.”

Sunt mai bine de 3 saptamani de cand am scris textul de mai sus si l-am lasat asa cum l-am vazut atunci, pentru ca era multa emotie in el. Intre timp, am aflat ca nivelul meu de progesteron este ca al unei femei la menopauza. Intre timp, mi-am mai domolit pornirile si gandurile si am inceput tratamentul cu hormoni, care nu ma face sa ma simt mai bine, ci mai pufoasa, mai infometata si sa retin apa. Dar tot intre timp, am decis ca voi lua lucrurile pe rand si le voi rezolva pe toate. Asa cum am inteles inca de cand eram mai mica: viata cateodata e ironica, dar cu siguranta lucrurile se intampla ca sa invatam ceva sau sa ne faca cu pielea mai groasa.

Nu mai sunt suparata. Sunt bine si voi fi bine. Este doar un reminder sa nu uitam sa ne bucuram de victoriile mici si sa nu ne poticnim la problemele alea mai mari. Si ca, mai aproape decat esteticul, trebuie sa stea sanatatea.

Sunt perioade si perioade, important e ca n-am uitat sa zambesc, cu sau fara hormoni.

Voi avea, din nou, rabdare cu mine. Asa cum va rog si pe voi sa aveti.