Desi aveam in plan sa scriu despre asta, poate sub o alta forma, am primit provocarea si din alta parte, asa ca l-am mutat putin mai devreme, ca sa fie clar. Articolul este despre atitudinea fata de corpul nostru si despre respect. Si da, lasand la o parte deciziile pe care le-am luat de-a lungul timpului, sunt niste lucruri la corpul nostru pe care le primim, le mostenim. Si e importanta si atitudinea fata de acele lucruri, pentru ca de multe ori, acceptam lucrurile acelea de-a gata, nu le apreciem destul sau nu ne dam seama cat de gresite sunt. Este un articol despre iubire de sine, despre acceptarea lucrurilor, dar mai mult decat atat, despre respect.

Undeva la 10-11 ani, am ajuns de urgenta la spital cu apendicita acuta. Un lucru normal pentru copiii de varsta mea. Pe atunci, era mare competitie in salon care are mai multe ate la operatie sau cine este externat primul. Fara sa vreau, am castigat prima batalie, cea cu atele, detasat. Aparent, operatia mea a fost foarte dificila si putea iesi nasol, pentru ca domnul chirurg nu gasea apendicul de grasimea din jurul lui. Astfel, operatia mea a castigat cu 6 ate, fata de 2-3 cat era normal. Am pierdut, in acest caz, batalia cu externarea.

Undeva pe la 22 de ani, am avut niste crize de spate destul de urate. Aceste probleme vin dintr-o discopatie lombara, ce inseamna ca un disc intervertebral imi apasa nervul sciatic, provocandu-mi o paralizie temporara.  Cu alte cuvinte, nu ma puteam misca deloc, nici macar sa ma intorc de pe o parte, pe cealalta. Ajungeam atunci la urgente pentru a nu stiu cata oara cu aceeasi problema. Sensibilitatea la coloana e posibil sa o mostenesc si de la ai mei (tata e operat de hernie, mama are si ea aceeasi problema), insa a “ajutat” si faptul ca am facut handbal, un sport de contact, si mai ales, faptul ca, in timp, kilogramele in plus au tasat din ce in ce mai mult coloana, si astfel discul. Asadar, atunci, desi ajunsesem a nu stiu cata oara la urgente pe tema asta, printre tratament si gimnastica recuperatorie, doctorul mi-a zis sa nu cumva sa ma ingras si sa nu cumva sa raman insarcinata, ca spatele n-ar rezista.

Am zis asa, sa dau doar niste exemple in care kilogramele in plus nu au fost doar o chestie de estetic si nici o chestie legata de societate, care pune presiune sa fii intr-un anumit fel. De foarte putine ori a fost vorba despre “trebuie sa slabesc pentru ca oamenii sa ma accepte” si niciodata despre “trebuie sa slabesc ca sa arat ca nu stiu cine”. Este vorba de cat de sanatos este corpul tau, cat de bine te simti in corpul tau si cum vrei tu sa iei deciziile, in raport cu corpul tau.

M-a intrebat cineva saptamanile trecute daca atitudinea nu trebuie sa fie sa ne acceptam asa cum suntem, slabi, grasi, sa ne iubim si sa ne acceptam corpul. Ba da, asa este. Il accepti ca sa stii exact ce poti face pentru a-l respecta. Tocmai de aceea am si luat aceste decizii in ultimul timp, dintr-o iubire fata de corpul meu si mai ales dintr-un respect pentru cum ma ajuta si m-a ajutat el pana acum.

Vedeti voi, din punctul meu de vedere, pentru mine iubirea suprema fata de corpul meu a inceput sa se manifeste cand am inceput sa-l ascult si sa-mi dau seama ca nu era sanatos felul in care ma purtam cu el. Iar respectul suprem pe care i-l pot oferi este sa-l aduc in cea mai sanatoasa forma a sa.

Desigur, mental, e foarte important sa ajungi sa te iubesti neconditionat. Doar asa vei putea face toate lucrurile pe care ti le propui, fara nici o piedica. Doar cu incredere in tine poti lucra la tine cu cea mai mare intensitate. Iar increderea in sine nu se castiga decat prin iubire. Dar sa nu uitam niciodata sa-i oferim corpului respect si doar lucrurile bune de care are nevoie. Asa ca daca nu ai probleme care sa te opreasca din a face tot posibilul sa-ti aduci corpul in cea mai buna versiune a sa, nu ai nici o scuza sa nu o faci. E datoria ta fata de corpul tau.

Despre asta este vorba.